Lauda de sine nu miroase a bine

Imi aduc aminte de vorba asta de fiecare  data cand intalnesc un laudaros si astazi m-am gandit sa scriu acest post pentru ca ma intreb daca sunt eu o ciudata sau mai sunt si altii ca mine. Poate voi fi rea dar asta se datoreaza si faptului ca m-am urcat intr-un taxi unde urla Radio Zu la maxim si cand am zis destinatia nu eram sigura daca a iesit vreun sunet pe gura mea sau nu, atat de tare era radioul.. apoi m-am trezit dusa in alta destinatie decat cea ceruta.. probabil nici taximetristul ‘surd’  nu a perceput suntele scoase de mine care faceau referire la destinatia mea.. Sa trecem peste ..ca asa e frumos si nu vreau sa ma lungesc.

Am intalnit fel de fel de oameni si cei mai urati imi sunt laudarosii si ingamfatii ..aia care cred ca-s perfectiunea in persoana si ca tot ceea ce e legat de persoana lor e cel mai frumos si bun lucru de pe pamant.  Aia care se vor idolarizati pentru ca ei sunt, in acceptiunea si perceperea lor, cei mai destepti oameni de pe pamant si noi restul .. aia de langa ei ..suntem doar niste erori umane care ar trebui sa invatam de la ei. Mai trist este ca o data cu preaslavirea  propriei persoane au si tendinta de a improsca cu noroi  in noi ”muritorii de rand” pentru ca nu-i asa, nimeni nu se ridica la gradul lor maxim de inteligenta suprema.

Eu nu am nimic cu oamenii care isi recunosc propriile calitati si sunt momente, mai rar e drept, cand si eu fac acest lucru sau il sfatuiesc pe un om sa  vorbeasca despre performantele sale  si sa-si recunoasca partile bune. Fac acest lucru nu in sensul de lauda prosteasca ci in a recunoaste  ca ai niste rezultate dovedite si palpabile de care trebuie sa fi  mandru, pentru ca recunoscandu-ti valoarea vei capata si incredere in tine.

Ce ne facem insa cu cei care tind sa-si umfle valoarea, sa se vada mai sus decat sunt si fara a avea si recunoasterea celorlalti sau dovada palpabila ca intradevar ei sunt cei mai bun intr-un anumit lucru?

De exemplu, spui :” eu sunt cel mai tare blogger si am cel mai tare blog”.. atunci ar trebui sa fi  cunoscut si intradevar cei din jurul tau sa fie de aceasi parere .. ca nu prea tine treaba cu autointitulatul.. din contra e cam jenant cand ii intrebi pe altii daca nu-l cunosc pe  laudaros si lumea raspunde cu  ” Cine? ”

Eu sunt de parere ca trebuie sa ai si un feedback din jur sau un lucru care sa justifice o afirmatie, vorbe pot exista insa daca nu le dovesti raman doar vorbe in vant.

Recunoasterea punctelor  tale  forte reprezinta un lucru pozitiv cand mergi la un interviu sau in viata de zi cu zi pentru ca-ti da incredere in tine, insa cred ca trebuie sa ai limite  si cred ca  trebuie sa  mai vina si de la altii uneori. M-am repetat aici dar vreau sa fiu inteleasa in ce conditii sunt de acord cu lauda.

Deci, sunt eu o ciudata cand spun ca mi se pare penibil sa te consideri al mai tare si mai mare cand de fapt nu esti chiar asa si cei din jur o vad. Nu-i mai frumos sa ai o masura de modestie in tine si sa  de asemenea  sa ai si o urma de acceptiune si pentru cei din jur, noi astia ”muritorii” de rand  care populam planeta si lumea in care traiesti?

Parca totusi recunoasterea e mai pretioasa cand vine  si de la altii si nu-i  numai autodeclarata.. zic eu..poate gresesc .. Voi ce ziceti?