Diverse

”Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!”

28/12/2011

Atunci când făceam paşi mărunţi în lumea asta virtuală am avut şansa să cunosc un om minunat care din păcate ducea o luptă greu de dus pentru o tânără domnişoară care nu avea să-şi imagineze că viaţa o va duce pe acest drum.

Îmi amintesc şi acum când am văzut-o zâmbind timid de pe un panou şi ne cerea ajutorul cum n-ar fi crezut vreodată că o va face. Eram în maşină în drum spre muncă şi mi-a rămas în gând. Când am ajuns în birou i-am căutat numele şi i-am găsit blog-ul pe care l-am adăugat automat blogroll-ului meu pentru că doream să ştiu ce se întâmplă cu cea a cărei faţa blândă de înger mi-a zâmbit de pe panou.

Acolo pe blog i-am aflat povestea o poveste pe care aveam să nu o uit niciodată şi pe care o redau aici folosindu-mă de postarea ei pe care vă rog să o citiţi atenţi:

”A început în 2008. Nu ştiu de ce, am încetat să mă întreb. Aproape că nici nu mai ştiu cum. S-au întâmplat multe de atunci.
Ştiu doar că mă durea un umăr, că am fost la mulţi doctori şi că eram speriată. Doctorii îmi spuneau însă, foarte relaxaţi, că nu am nimic şi că pot merge acasă să mă bucur de viaţă, pentru că asta ar trebui să facă un om la 25 de ani. Nu am fost niciodată ipohondra, nici nu ştiu cum am avut atâta ambiţie încât să tot merg la doctor de fiecare dată, insistând să îmi pună un diagnostic.
Le-am urmat sfatul de câteva ori, însă durerea mea nu ţinea cont de ce spuneau ei sau de vârsta mea. Fără să îmi dau seama când şi cum, m-am trezit, după 6 luni, într-o clinică din Viena, din fericire (şi aici credeţi-mă pe cuvânt că, deşi mi-aş fi dorit să nu fie aşa, am suficiente argumente), unde mă pregăteam psihic că a doua zi să îmi facă o operaţie de extracţie a unor ganglioni limfatici, pentru că numai aşa puteau să îmi confirme un diagnostic de cancer limfatic, diagnostic care se pare că se desprindea cu uşurinţă din simptomele şi analizele mele de sânge.

Nu mai este o surpriză faptul că în luna august 2008 a fost confirmat diagnosticul de cancer limfatic (boala Hodgkin), stadiul IIB, Bulky şi că am început imediat să urmez tratamentul cu citostatice standard recomandat de medicul hemato-oncolog din Viena.
Pentru ai mei a fost devastator. Pentru mine a fost ca un cutremur puternic. Sunt cuvinte pentru a descrie stările prin care am trecut, dar par goale.
Nu mai este o surpriză nici faptul că boala mea s-a dovedit a fi nu la fel de uşor curabila în cazul meu că în cele 90% din cazuri, care se vindecă după prima linie de tratament.
Am încercat cam toate sortimentele de protocoale chimioterapice care se fac pentru această boală, am servit şi o porţie zdravănă de radioterapie. O nouă biopsie ganglionară… Am încercat să savurez chiar şi o absorbţie de măduvă din osul şoldului.
Cu toate astea, boala mea s-a încăpăţânat ca după o vreme de dat înapoi, urmare a chimioterapiei administrate, să se umfle în pene şi să îmi arate ea mie. Respectiv, să mă transforme, aşa cum a rezultat din analizele din martie 2009, din candidata perfectă pentru vindecare completă prin tratament standard, în candidata perfectă pentru o recomandare fermă de transplant autolog cu celule stem.

Dar, deşi nu aş fi crezut, deşi eram o răsfăţată, mi-am dat seama că şi eu sunt încăpăţânată. Şi mi-am dat seama că sunt mai puternică, mi-am dat seama că am o singură defecţiune (majoră, este drept), dar că suntem dotaţi cu un set complet de organe care pot lupta, care mă ajută şi care ţin cu mine. Aşa îmi spunea şi doctorul, să mă gândesc la faptul că am o problemă şi multe organe sănătoase şi puternice.
Mi-am propus să ies învingătoare din lupta asta. Şi să am răbdare, dacă şi de asta este nevoie. Şi să nu las pe nimeni şi nimic să mă oprească. Întotdeauna am avut ţeluri de atins, dar niciodată unul atât de important. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru statistici… În oricare dintre variante, mi-am propus să mă vindec.
Am acceptat că pentru a putea să lupt, am nevoie de bani, iar pentru a avea acei bani trebuie să cer ajutorul oamenilor, chiar dacă asta îmi părea o slăbiciune, o lipsă de bun simţ, de orgoliu, îmi părea oricum, numai în regulă nu. Şi totuşi, am cerut ajutorul şi l-am primit.
A fost un soi de minune, cred, ce s-a întâmplat în luna august a anului trecut. Solidaritate, compasiune, grijă şi ajutor – toate acordate unui străin care eram eu şi toate acordate necondiţionat. Această experienţă mi-a zguduit zdravăn valorile şi părerile. În cel mai bun sens de imaginat. Cred că nu exagerez când spun că am câştigat viaţă şi prieteni. Oameni care nu numai că m-au ajutat din punct de vedere financiar când nu mai aveam alte soluţii, dar oameni care au fost alături de mine cât am fost internată la transplant şi după, în perioada de recuperare. Deschideam e-mailul când puteam şi găseam multe întrebări – toate aveau ca subiect ce fac EU. Toţi erau alături de mine, se rugau pentru mine, mă încurajau şi toţi au crezut în mine. Vă mulţumesc din suflet! Vă spun, fără să exagerez, că nu vă puteţi imagina cât înseamnă pentru mine ce aţi făcut în acea perioadă!

Cu ajutorul dumneavoastră, m-am luat la trântă cu boala trecând şi prin primul transplant. Am făcut transplantul pe 16 octombrie 2009, o nouă zi de naştere, mi-au spus medicii. Am primit cadou : am făcut transplantul. Iar asta m-a ajutat să fiu iar cu câţiva paşi înaintea bolii şi să se poată pune problema unui al doilea transplant acum, chiar dacă nu a fost suficient primul transplant pentru a reuşi să eliminăm totul, aşa cum am sperat. Primul transplant mi-a devansat boală, mi-a câştigat teren în fata bolii şi mi-a dat şansa de a reintra în luptă. Mi-a dat în plus câteva luni esenţiale de viaţă.

Uitându-mă înapoi, deşi nu cred că este încă momentul, îmi dau seama că am trecut prin multe, că a fost greu, şi că alături de mine i-am târât prin toate astea şi pe cei dragi. Dar îmi dau seama şi că tot efortul ăsta merită, nu că aş fi avut vreodată dubii. Dar orice sacrificiu, orice durere şi orice luptă câştigată merită efortul. Nu am de gând să stau să îmi plâng de milă, nu am de gând să stau să tremur de frică. Ci voi merge mai departe.

Mai am un pas. Un pas mare. Un transplant. Experimental. Experimental pentru că nu mi-au găsit un donator compatibil şi vor folosi celule stem prelevate din cordonul ombilical că variantă alternativă. Un transplant mult mai greu, mai riscant şi mai invaziv decât primul. Dar ultima şansă şi ultimul pas. Este ultima carte pe care trebuie să o joc. Pe masă e viaţa mea.

Nu m-am apucat de scris povestea asta pentru că aş avea talent la scris, sau pentru că mi s-a părut o poveste bună. Dar nici nu am scris-o total dezinteresat. Şi am încercat să vă povestesc, pe scurt, încă de la început ca să vă pot convinge să îmi mai acordaţi sprijinul dumneavoastră încă o dată.
Pentru că mai am nevoie de ajutor. Pentru mine, şi această ultimă carte are preţ. 140 000 de euro, din care îmi lipsesc 80 000 de euro. Ştiu, este enorm, dar este vorba despre viaţa mea, este vorba despre faptul că nu vreau şi nu pot să renunţ acum. Ştiu că mă pot vindeca, ştiu că sunt pe mâini bune şi ştiu că nu o să rămână aşa lucrurile.
De aceea am scris. Încerc să vă conving că merit încă o dată ajutorul dumneavoastră. Că nu pot, după atâtea bătălii câştigate, să renunţ să încerc a câştiga războiul. Vreau să mă vindec. Vreau să revin acasă, vreau ca viaţa mea să îmi aparţină din nou. Sigur că am planuri mari, dar nu mă apuc să promit nimic. Mi-am promis mie, ştiu că mă voi ţine de cuvânt.

Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!

Aceasta este povestea care mi-a ajuns în inima, şi-a făcut un cuib şi a rămas acolo pentru ca putea fi oricare din familia mea, pentru că puteam fi eu ..

Tânăra a început o luptă acerbă în care nici un moment nu a încetat să spere şi să lupte, şi-a dorit viaţa atâta de mult şi deşi era într-un pat de spital din Viena, de fiecare dată când putea intra pe blog şi ne ţinea la curent cu starea ei. Nu am avut onoarea să o cunosc personal pe această luptătoare însă am admirat-o pentru ceea ce reprezenta şi pentru modul în care vorbea şi pentru înverşunare cu care nu se lasă doborâtă. Ceea ce m-a impresionat şi mai mult este faptul că deşi era în situaţia dată, ne aduce mereu în atenţie poveştile unor oameni care aveau de asemenea nevoie de ajutor. Un suflet mare şi cum spuneam un înger.

Pe 2 septembrie 2010 Cristina Liliana Dinu, căci despre ea este vorba, împlinea 28 de ani , că mai apoi în noapte de 31 decembrie 2010 avea să părăsească această lume după ce ne-a învăţat să luptăm.

Ultimul post pe blog-ul ei personal datează din 9 noiembrie 2010 şi este un nou apel în a ajuta o persoană care avea nevoie de ajutorul nostru:

”NATALIA – SĂ O AJUTĂM! ÎŞI DOREŞTE, CĂ NOI TOŢI, ATÂT DE PUŢIN : SĂ TRĂIASCĂ!

http://nataliateomitran.blogspot.com/

Pe Natalia am cunoscut-o acum două săptămâni, cred… Nu contează foarte tare, nu are nicio relevantă, de fapt, că am cunoscut-o eu. Ştiu doar că, deşi se simţea foarte rău, zâmbea. Nici măcar eu nu eram în stare să fac asta!
Aşa că, vă rog să o ajutaţi!

PS – nu, nu mă simt deloc deloc bine, dar promit să mă refac şi să revin cu o poveste lungă…Halal poveste… Dar vine Moşul 🙂 Aşa mi-a zis cineva 🙂

Cu drag,
Cristina ”

De aceea vă invit din nou să staţi şi să vă gândiţi cât de mic este efortul în a face o donaţie de sânge sau a ajuta un om care are nevoie .

Dacă am dona cu toţi câte un singur euro sunt sigură că s-ar strânge o sumă care să salveze o viaţă.

Cum să nu te laşi impresionat de un om care îşi încheie povestea dureroasă spunând:

”Dar am nevoie de şansă! Am nevoie de viaţă!”

Şi acest lucru este valabil pentru mulţi alţii în aceeaşi situaţie şi NOI putem face diferenţa, noi avem puterea să schimbăm lucrurile şi să salvăm o viaţă .

Acum, la un an de cand nu mai e, scriu acest post in memoria Cristinei Liliana Dinu– un înger care nu a uitat nici o clipă să zâmbească indiferent cât a avut de îndurat!

ARUNCA O PRIVIRE SI PE

facebook comment(s)

15 Comments

  • Reply fj13 29/12/2011 at 08:19

    M-ai facut sa plang, dar poate ca mi-au prins bine lacrimile.
    Ce iti pot spune eu?
    Niciodata sa nu amani un control medical.Nu-s ipohondra.Sincer,pastile iau foarte,foarte rar.
    Imi spunea sora mea zilele astea “pot sa raman si mutilata,pot sa fiu oricum,numai sa traiesc”.Si,crede-ma,a durat ceva pana am adus-o la starea asta,de a gandi,ca inainte avea alte ganduri.
    >:D<
    Nu ti-am expediat momentan nimic,desi le am pregatite de ceva vreme,mai intai,pentru ca vroiam sa vina dupa, ca un Mos de dupa,mai apoi din motive personale si acum ma tot gandesc ca,daca iti trimit zilele astea si nu lucrezi,or sa se piarda,precum plicul meu expediat la Ploiesti.Nu stiu ce sa fac,sincer.

    • Reply Cris-Mary 29/12/2011 at 09:18

      >:D< Asa mi-am petrecut si eu seara, plangand.. S anu incep si azi ca nu ma mai opresc:) In privinta cadoului stai linistita .. imi plac surprizele in orice clipa si eu fac pe mosul de dupa cu cadourile pe care nu am apucat sa le expediez la timp ;;) Daca vrei parerea mea lasa dupa 03.01 expedierea ca e mai mai ok si in siguranta asa . A fost nebunia coletelor si ma asteptam sa se intample chestii de genul pataniei tale. Te pupic :*

  • Reply madMe 29/12/2011 at 14:44

    De fiecare dată când aud că boala asta nenorocită numită cancer (de orice gen ar fi el) a mai doborât pe cineva mă întristez extrem de tare și îmi aduc aminte că și eu am pierdut pe cineva drag anul acesta din același motiv. Iar când e vorba de un om de 20 și ceva de ani, e cu atât mai aiurea. Păcat că suntem atât de neputincioși în fața bolii ăsteia și păcat că uneori nici banii nu ajută.

    • Reply Cris-Mary 29/12/2011 at 16:58

      >:D< Stiu madme ca ai o poveste si tu in spate si sper sa nu te fi intristat prea tare. Eu vreau sa luam ce e bun din poveste si sa luptam si sa ajutam .. asta si-ar fi dorit Cristina .. ea care ajuta pe oricine desi era cea care avea nevoie de ajutor.

  • Reply Ana Q. 29/12/2011 at 16:34

    Cat de trista este povestea ei…mi-au dat lacrimile citind…ea inca spera ca o sa treaca peste, spera la viata, asa cum o facem toti in fiecare zi. Si din pacate rareori ne gandim ca si noi putem face cumva diferenta…ca si noi putem schimba ceva, cumva..doar ca suntem prea absorbiti de ce se intampla in jur ca sa intoarcem capul si catre problemele altora…trist dar adevarat.
    Ar trebui ca aceste randuri si aceasta poveste sa fie un semnal de alarma pentru noi toti…

    • Reply Cris-Mary 29/12/2011 at 17:02

      Cu sufletul greu am scris aceste randuri , ieri mi-am dat seama ca inca o am pe Cristina in blogroll, parca nu ma lasa sufletul sa o scot de acolo si desi ii cunosc povestea de atat de mult timp, de fiecare data cand citesc randurile scrise de ea ma gandesc cat de mult conteaza sa faci un bine si cat de luptator poti fi.. Uff, in memoria ei am scris acest post cu lacrimi in ochi dar in speranta ca voi misca pe cineva..macar un om daca conving sa faca un bine, deja pot fi fericita.

      • Reply Tatiana 15/02/2012 at 19:26

        La fel de greu mi-a fost să decid, ce să fac cu numărul de telefon al surioarei mele, după ce ea a plecat în lumea îngerilor… Nu puteam să-l şterg… l-a preluat o mătuşă de-a mea…

  • Reply Nice 30/12/2011 at 18:54

    Cutremuratoare poveste, pana la final am tot sperat ca a supravietuit… Doar afland astfel de cazuri realizam cat de pretios e darul pe care ni l-a dat unora viata:sanatatea. Am avut si eu pe cineva apropiat care a murit de cancer la 30 de ani, am fost marcata mult timp…

    • Reply Cris-Mary 31/12/2011 at 09:34

      >:D< Asa este Nice, trebuie sa pretuim multe lucruri insa uitam sa o facem.

  • Reply Diana 05/01/2012 at 00:50

    Trista povestea, mai trist mi se pare faptul ca viata unui om bolnav depinde de bani, si niciodata nu e vorba de 100 euro, ci de zeci de mii de euro, chiar sute de mii, se pare. Cine ii are, plateste si se trateaza. Ce se intampla cu cei care nu ii au?
    Si asa viata devine o loterie.

    • Reply Cris-Mary 05/01/2012 at 08:35

      Exact, din pacate .. As prefera decat sa construiasca o biserica Becali sa ofere banii celor care u nevoie si sa salveze vieti. Plus noit toti daca am da 1 euro nu cred ca nu am reusi sa stranegm banii necesari salvarii unei vieti..

  • Reply Să o ajutăm pe Madalina! Să salvăm o viaţă! | Blog Event 05/01/2012 at 09:51

    […] încheiere voi aminti din nou vorbele Cristinei pe care nu le voi uita niciodată: ”Dar am nevoie de şansă! Am […]

  • Reply Tatiana 15/02/2012 at 19:24

    Foarte tristă istorie… 🙁

    • Reply Cris-Mary 15/02/2012 at 19:50

      De viata totusi! Bine ai venit!

  • Reply Julie 18/12/2013 at 14:47

    🙁 mi-a fost colega de facultate Cristina. Nu o stiam decat din vedere, am sperat mereu sa fi reusit in lupta ei… nu am mai cautat de mult vesti despre ea pt ca era prea trist si nu am stiut ca s-a sfarsit.. dar acum imi tot venea in minte…ca sa citesc aici ca exact in perioada asta a anului s-a dus 🙁

  • Leave a Reply